Începuturi

Începuturi

            Istoria aeronauticii româneşti grupează orientări şi contribuţii ce ridică cu mult valoarea gândirii ştiinţifice şi tehnice a poporului român într-un domeniu major al civilizaţiei umane şi la date când acest domeniu era abia la început. Geniul creator al românilor s-a afirmat prin realizări esenţiale în domeniul ştiinţei şi artei zborului, al construcţiilor aeronautice, aşa cum au fost proiectarea şi construirea unor tipuri de rachete - inclusiv cu mai multe trepte, realizarea zborului reactiv sau vertical, rezolvarea tragerii prin câmpul elicei, a proiectării unor avioane cu aripă „delta” sau a unor aparate de zbor neconvenţionale. Inventatorii de renume mondial Traian Vuia, Grigore Brişcu, Henri Coandă, George Arion, Tache Brumărescu, Hermann Oberth, Nicolae Văideanu, Vasile Dimitrescu şi mulţi alţii au reuşit datorită spiritului lor inventiv să obţină performanţe remarcabile.

            Între anii 1906-1915, oamenii de ştiinţă români au rezolvat problema zborului mecanic (Traian Vuia),au inventat avionul cu reacţie (Henri Coandă), au proiectat şi realizat primul avion cu decolare verticală din lume care a zburat la 27 mai 1911 (Tache Brumărescu) iar prof. dr. Vasile Dimitrescu a realizat două proiecte privind avionul invizibil.

            Aviaţia militară română a luat fiinţă în anul 1910 datorită colaborării societăţii civile cu Ministerul de Război, iar primul avion militar de concepţie şi construcţie românească, proiectat de inginerul aviator Aurel Vlaicu şi realizat la Arsenalul Armatei, a zburat la 17 iunie 1910. Inginerul Aurel Vlaicu, care studiase la Şcoala Superioară Politehnică Regală Bavareză din Munchen, a devenit astfel primul pilot al armatei române. În ziua de 27 septembrie 1910, acesta a executat în cadrul manevrelor militare desfăşurate în sudul României un zbor de recunoaştere între localităţile Slatina şi Piatra Olt, predând prinţului Ferdinand, moştenitorul tronului, un document al Statului Major General al Armatei Române. În acest fel, România devenea a doua ţară din lume după Franţa care întrebuinţa avionul în timpul unor manevre militare.

            Piloţii militari români au fost pregătiţi în cadrul Complexului Aeronautic de la Chitila (lângă Bucureşti), înfiinţat la 20 noiembrie 1909 de Mihail Cerchez, prin Actul Constitutiv nr. 2931/1909 înregistrat la Tribunalul de Ilfov. Aici, la Chitila, în zilele de 9 iulie şi 17 iulie 1911, au fost brevetaţi primii piloţi militari români, sublocotenenţii din arma geniului Ştefan Protopopescu şi Gheorghe Negrescu. Aceştia au învăţat tehnica pilotajului pe avioane tip Farman III model 1909 construite în licenţă în atelierele de la Chitila. Cei doi tineri piloţi vor studia în anii 1913-1914 la Şcoala Superioară de Construcţii Mecanice şi Aeronautice din Paris devenind primii ingineri militari de aviaţie ai armatei române. Tot în această perioadă, sublocotenenţii aviatori Radu Irimescu şi Simion Chişcăneanu au urmat cursurile Şcolii Politenice din Charlottemburg-Berlin, devenind ingineri mecanici.

            În 1911-1912 s-au înfiinţat 3 şcoli de zbor civile la Chitila, Cotroceni şi Băneasa-Bucureşti unde s-au brevetat şi piloţi militari, iar prin Înaltul Decret Regal nr. 1953 din 27 martie/8 aprilie 1912, Ministerul de Război a înfiinţat Şcoala militară de pilotaj la Cotroceni-Bucureşti, cea de-a patra şcoală de zbor din România. Tot atunci s-a introdus şi insigna de pilot militar. Până în 1913, în şcolile de pilotaj civile şi militare s-au pregătit un număr de 21 piloţi militari, iar alţi 15 aviatori şi-au luat brevetele în Franţa; locotenentul prinţ George Valentin Bibescu a obţinut la 6 ianuarie 1910, brevetul nr. 20 al Aeroclubului Franţei, realizând în septembrie 1910 primul raid aerian internaţional românesc, zburând pe traseul Bucureşti-Giurgiu-Ruse, în Bulgaria.

            Aviaţia Militară Română dotată cu 10 avioane de construcţie autohtonă „A. Vlaicu nr. 1”, Farman III (realizate în licenţă la Chitila), Nieuport, Morane-Saulnier şi Bleriot, a participat la manevrele militare desfăşurate între anii 1911-1912, aviatorii români realizând raiduri aeriene pe distanţe mari pentru acea vreme, 150-180 km, între oraşele Bucureşti-Turnu Severin, Bucureşti-Constanţa, Bucureşti-Iaşi, Bucureşti-Roman, etc. Parlamentul României a votat în aprilie 1913 prima lege de organizare a aeronauticii militare sancţionată de regele Carol I prin Înaltul Decret Regal nr.3199 din 30 aprilie 1913. Se înfiinţa Serviciul de aeronautică militară cu două secţii: de aviaţie şi de aerostaţie. Se crea Corpul aeronauţilor permanenţi format din piloţi, mecanici şi observatori aerieni. De asemenea, se prevedea posibilitatea gradelor inferioare de a putea intra în acest corp după absolvirea unei şcoli de specialitate. Conform legii, un pilot militar trebuia să execute într-un an 120 de ore de zbor.

            Aviaţia Militară Română a cunoscut o dezvoltare importantă în anul 1913, având în dotare 34 de avioane militare, din care 16 erau de tipul Bristol-Coandă. Acest tip de avion a fost proiectat de inginerul român Henri Coandă care încă din anul 1912 lucra, la uzinele Bristol din Anglia, în calitate de inginer şef şi apoi de director tehnic.

            Evenimentele din Balcani din vara anului 1913 au determinat participarea armatei române la cel de-al doilea război balcanic. Pe frontul din Bulgaria au acţionat şi 19 avioane româneşti care au îndeplinit în principal misiuni de recunoaştere, aviatorii români survolând Sofia, lansând manifeste chiar în curtea Palatului regal. Ofiţerii aviatori Nicolae Capşa, Ioan H. Arion, Mircea Zorileanu, Constantin Fotescu sau prinţul Gheorge Valentin Bibescu au executat zboruri de recunoaştere la distanţe de peste 200 km şi la înălţimi de 2200-2500 m.

            La izbucnirea primului război mondial, România s-a declarat neutră. Deşi pe tronul României era un rege de origine germană, clasa politică dorea o alianţă cu Antanta în vederea eliberării provinciilor româneşti ocupate de Austro-Ungaria şi realizarea României Mari. Între anii 1914-1916, a continuat dotarea şi pregătirea aviaţiei militare pentru a intra în luptă. Prin Decizia Ministerială nr. 305 din 10/23 august 1915, s-a înfiinţat Corpul de Aviaţie Român, aviaţia devenind astfel o armă de sine stătătoare care nu se mai subordona, ca până atunci, Direcţiei Geniului.

            Între anii 1916-1917, România a achiziţionat din Franţa şi Marea Britanie 322 de avioane de vânătoare Nieuport tipurile 11, 12, 17, 19, 21, 23 şi 28; de recunoaştere şi bombardament uşor Farman tip 40 şi 46; Sopwith Strutter, Caudron G.4 – bimotoare de recunoaştere îndepărtată şi bombardament şi Breguet-Michelin de bombardament. Douăsprezece aparate de acest tip erau dotate cu tunuri de bord tip Hotchkiss de 37 mm, iar două escadrile de Nieuport tip 11 au fost înzestrate, pe lângă mitralierele de bord, şi cu rachete-fuzee tip „La Prieur” pentru lupta împotriva baloanelor captive.

 

            La intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei la 14/27-15/28 august 1916, Corpul de Aviaţie Român avea în serviciu 44 de avioane, 97 de piloţi şi 84 de observatori aerieni. Fiecare din cele 4 armate române au primit câte un grup aerian. Aviatorii au executat în prima parte a campaniei misiuni de recunoaştere şi bombardament pe frontul de nord-vest din Transilvania şi pe cel sudic. În ziua de 16 septembrie 1916, echipajul format din locotenentul pilot Panait Colet şi sergentul observator Ioan Gruia aflat la bordul unui F.40 a doborât într-o luptă aeriană, desfăşurată în apropiere de localitatea Slobozia din sudul României, primul avion german.

            Amploarea frontului românesc, de peste 1000 km, a determinat Marele Cartier General să ceară Franţei trimiterea unei misiuni militare care a sosit în Romania în octombrie 1916. Printre militarii aliaţi s-au aflat şi aviatori voluntari care s-au încadrat imediat în escadrilele româneşti, echipajele devenind mixte.

            În prima parte a campaniei din august-decembrie 1916, armata română a suferit înfrângeri din partea trupelor germano-austro-ungare, bulgare şi turceşti. Aviaţia şi-a dovedit marea ei utilitate, executând sute de misiuni de recunoaştere şi bombardament, aeronautica militară română obţinând 28 de victorii (23 de avioane germane şi austro-ungare au fost doborâte de artileria antiaeriană şi 5 de aviatori).

            La 1 ianuarie 1917, aviaţia a fost reorganizată, înfiinţându-se Direcţia Aeronauticii din Marele Cartier General român, comandată de locotenent colonelul aviator De Vergnette Delamotte, cu maiorul aviator Constantin Fotescu ca şef al Secţiei de Aviaţie.

            În iarna şi primăvara anului 1917, aviatorii români au fotografiat de mai multe ori tot frontul cuprins între localităţile Nămoloasa (Galaţi), Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, pe o distanţă de aproximativ 180-200 km, unde în vara anului 1917 se vor desfăşura lupte aprige. Aviaţia militară organizată pe 3 grupuri aeronautice dispunea în iulie 1917 de 150 de avioane grupate la început în 12, apoi în 14 escadrile. Aviatorii şi-au adus o mare contribuţie în desfăşurarea marilor bătălii din august-septembrie 1917, luptând până în anul 1919 şi obţinând 83 de victorii aeriene (alte 50 de avioane inamice au fost doborâte de artileria antiaeriană). Sublocotenentul Dumitru Bădulescu a devenit asul aviaţiei române cu 8 victorii aeriene din care 5 i-au fost omologate prin fotografiere. Între anii 1916-1919, aviatorii români au realizat mii de misiuni însumând 11.000 ore de zbor, au susţinut peste 750 de lupte aeriene şi au lansat în liniile inamice 100 de tone de bombe. Au căzut în lupte aeriene sau doborâţi de artileria antiaeriană inamică 8 aviatori români. Un număr de 11 piloţi şi observatori au fost decoraţi cu cea mai înaltă distincţie militară română - ordinul "Mihai Viteazul" clasa III-a.